Un dovleac mititel, doi chițcani și un papuc de plastic

Ioan Budura
28 noiembrie 2017

Ajuns aici cu povestea, sunt sigur, că, așa cum vă cunosc, ageri la minte, ați înțeles iute că este vorba despre educațiunea românească, asemuită de ani și ani cu Cenușăreasa. Dar vedeți, boieri dumneavoastră, povestea Cenușăresei românești nu este ca povestea celei originale, adicătelea, very straightforward, un suflet bun și curat, cazne grele, un deus ex machina, puțină magie, un prinț și un happy end convingător.

Povestea Cenușăresei românești este una făr’ de început și făr’ de sfârșit, ca să nu mai vorbim de lipsa unui happy end. Este o poveste întortocheată, complicată, neserioasă și veșnic resetată. Este o trudă sisifică, frustrantă, dramatică în surdină și veșnică țintă a ironiilor și zeflemelelor. Educațiunea românească nu are niciodată bani suficienți, la stabilirea bugetului este lăsată la urmă dar este prima de la care se ia la rectificarea bugetară, este mereu întârziată, reparațiile la școli sunt făcute târziu și de mântuială, cad plafoanele peste elevi, multe școli au toalete doar în curte, adevărate capcane pentru copii, manualele vin la două luni după începerea anului școlar și asta conform graficului (?!?!?!), dascălii par nemotivați în vreun fel de munca lor esențială, par mereu osteniți, abătuți și cu haine precum le este starea de spirit, România este pe primul loc în țările Uniunii în ceea ce privește sărăcia în rândul copiilor după cum ne șoptesc datele Eurostat.

Mă întrebi, iubite cetitoriule, dacă văz vreo neghină de lumină la capătul tunelului. Eu îți răspunz onest că, ba. Nu văz nimic. Cenușăreasa românească rămâne prinsă într-un soi de antract, un side show atașat cinic la spectacolul principal al serii. De aceea dovleacul ei este mai mic, chițcanii-s prăpădiți, iar o pereche de papuci de plastic turcești țin locul condurilor de sticlă. Ea are o zână, chipurile, bună, dar e o zână repetentă la ora de magie, cu o baghetă second hand, capabilă doar de mici scamatorii și ghidușii care se fâsâie repede. Ea nu are niciun prinț care să o dorească și cu care să trăiască decent; din când în când, îi mai face curte, cu priviri libidinoase și gură știrbă, o slugă vicleană și foanfă care vrea să îi fure papucii de plastic turcești. Cam așa este educațiunea românească, este și ea o slujnică pe-acolo, curăță sobele reci de cenușă, când ar trebui să stea în fruntea bucatelor.

Totul este un tot. Privim cu ochii mari și lucioși sistemul educațional din alte țări, Finlanda, Norvegia, Marea Britanie, Singapore, Israel, China și plescăim de admirație de cum este organizată educația și învățământul la „ei”, de cum școala este școală, consistentă, prietenoasă, metodică, consecventă, predictibilă și bine finanțată de către stat. Ne mirăm de cum școala la „ei” are infrastructură modernă și luminoasă, iar dascălii sunt respectați. Poate au și ei găuri în șosete, dar eu vorbesc despre imaginea generală. Privind dincolo de politici și guverne, cred că este important de luat în considerare gândirea tradițională, istoria și mentalul colectiv. Totul este un tot. Poate au fost perioade în istoria României când educația și învățământul au avut parte de respectul cuvenit. Dar după cum gândirea noastră tradițională este una de tip speculativ iar nu creativ, acumularea conștiincioasă de informații și transformarea acestora în cunoaștere și apoi transmutarea cunoașterii în creație este înlocuită cu permutarea elementelor componente și specularea întregului ca un produs al creativității. Specula nu crează nimic real, ci doar induce falsa idee că ceva cu totul nou a apărut în lumea fizică.

În anii 90 ai secolului trecut, cei care au făcut școala speculei în perioada de final a socialismului românesc au ajuns în poziții de unde au reușit să ridice specula la nivel de mod de viață la care au început să viseze majoritatea tinerilor. Totul se specula, bunuri, funcții, conștiințe, slăbiciuni, nebunii, lăcomii, o generație întreagă crescând îmbibată de mentalitatea speculativă. Construcția durabilă a devenit o sursă inepuizabilă de glume și ironii. Totul se reducea la street savy, la „cunoșteală”, la să știi să aburești, să fentezi, să șmecherești, să păcălești. Ce școală, frate!!! Uite aici ce ban gros am făcut!!! Din țepe, tatăăăăă!!!! Întreaga societate “se descurca”, cine mai avea timp de școală? În această perioadă s-au format și s-au definit comportamente și atitudini, s-au conturat mentalități. Toate acestea produc efecte și acum. Prin urmare, totul este un tot. Educația nu poate fi mai bună decât ceea ce înțelege și acceptă societatea și mentalul colectiv. Educația nu poate fi mai bună decât are nevoie societatea. Educația și organizarea ei reflectă fidel opinia societății față de sine însăși. Mentalul colectiv nu va accepta niciodată ca Cenușăreasa românească să aibă alt dovleac decât unul mititel, alți chițcani decât unii prăpădiți, nu va accepta ca Cenușăreasa națională să aibă o zână nou-nouță, înțeleaptă și frumoasă, cu o baghetă 2.0 cu baterii litiu-polimer. Mentalul colectiv este cumplit de gelos… și o va ține pe Cenușăreasa mioritică departe de vreun prinț sau CEO care să o ajute să își întemeieze căminul pe care îl merită pe deplin. Nu. Jivina denumită științific Mentalitatus Speculatorius Extra o va menține pe Cenny în veșnicul antract transformat într-un freak show, unde pentru 5 bănuți curioșii se pot amuza privind o fetiță jucându-se, visătoare, cu un dovleac mititel, cu doi șoricei schilavi și cu un papuc de plastic turcesc. Celălalt papuc a fost ciordit de sluga vicleană și cu gura știrbă.

Poate te întrebi de ce am folosit cuvinte și expresii din medievalitatea românească. Cugetă oleacă și apoi te rog să ieși la tablă și să explici. Vreau să văz dacă ai priceperea ascuțită.