Cine răspunde de educarea copiilor și tinerilor?

Anca Moraru
06 decembrie 2017

În societatea contemporană există o preocupare din ce în ce mai serioasă a autorităților statale și a societății civile în legătură cu responsabilitățile ce revin diferiților factori implicați în procesul de educare a copiilor și tinerilor. Se pune tot mai des întrebarea cine și în ce măsură ar trebui să fie mai implicat sau mai responsabil în acest proces: familia, școala sau societatea, în ansamblul ei.

Nu există un răspuns care să mulțumească pe toată lumea deci, nu există nici soluții universal valabile. Însă, pentru un părinte și un om ce își desfășoară activitatea într-o instituție de învățământ și care crede cu pasiune în responsabilitatea personală și socială asumată, această temă nu poate trece neobservată.

Voi prezenta în continuare câteva gânduri legate de acest subiect, generate de câteva experiențe personale.
Cu ceva timp în urmă am citit o carte foarte interesantă intitulată ”Părinți străluciți, profesori fascinanți” în care autorul, doctor psiholog și psihiatru brazilian, profesor universitar și autor ale unor cărți de succes în domeniul educației elevilor explică, pe înțelesul tuturor, mecanismele de formare a memoriei. Fără să intrăm în detalii de strictă specialitate, menționez doar că dr. Cury explică faptul că memoria umană se formează independent de voința noastră conștientă, adică informațiile receptate pe canale senzoriale (audio, video, tactile) intră în memorie fără voia noastră. Informațiile care produc și emoții ocupă cel mai bun loc Din acest motiv, spre exemplu, multe programe TV includ știri privind vedete, morți, furtuni, accidente, violuri, divorțuri etc. Aceste informații produc emoții și se înregistrează în memorie mai bine și într-o poziție mai favorabilă decât informațiile transmise, într-un cadru neutru, de profesori sau părinți care, de regulă, nu generează emoții.

Un documentar realizat de National Geographic, pe care l-am văzut recent, prezintă, cu dovezi științifice evoluția creierului uman din copilărie până la vârste înaintate. Și constatăm că în etapele de preadolescență și adolescență creierul reacționează la stimuli, la început cu prudență, încercând să evalueze care să fie conduita (dintre mai multe opțiuni posibile) iar în prezența unor factori/stimuli externi este predispus să adopte soluții riscante, chiar extreme, datorită faptului că organismul secretă în exces unele substanțe ce favorizează o astfel de conduită.

Tot pe National Geographic prezintă periodic, prin reconstituiri foarte bine făcute, cazuri de încălcări ale legilor în SUA și rezolvate de agenți FBI. Aceste documentare artistice nu demonizează inutil infractorii, arătând permanent motivele acțiunilor acestora dar și calitățile lor umane care le caracterizează totuși existența iar, pe de altă parte, nu transformă agenții FBI în super-eroi, însă prin comportarea și acțiunile lor, telespectatorii sunt puși în situația să le devină aliați. În plus, după finalizarea cazurilor, se explică hotărârile date de judecători care întotdeauna au în vedere și potențialul de reintegrare în societate a celor condamnați.

Corelând aceste experiențe cu realitatea socială autohtonă, am desprins următoarele concluzii, pe care le aștern mai jos.
În spațiul public românesc, în special pe canalele TV și social-media, adesea sunt prezentate diverse comportamente umane agresive, situate dincolo de limitele respectului interuman și, uneori, chiar față de lege. Protagoniștii sunt de multe ori persoane cu mari și importante responsabilități în societate, în mod formal sau informal. Nu mă grăbesc să îi compar cu agenții FBI. Dar, chiar și pentru un adult, sunt greu de înțeles valorile sociale, preceptele morale și normele legale care guvernează viața și activitatea profesională a acestor persoane.

Adolescenții al căror creier este, conform datelor științifice, în plin proces de dezvoltare iau în considerare, ca opțiuni și posibilități de acțiune, toate experiențele trăite mai ales pe cele care le crează emoții. Prezența acestor informații, în mod repetat, în special în mediul TV, la toate intervalele orare, îndeosebi a celor de maximă audiență este o situație ce, cu siguranță, are o influență asupra dezvoltării tinerilor. Fără îndoială că reacțiile și lecțiile învățate vor fi la fel de diverse precum sunt cei ce le vor învăța. Cu toate acestea, când ponderea emoțiilor negative provocate o depășește pe cea a emoțiilor pozitive, vorbim de un dezechilibru ale cărui consecințe le vedem în abandon școlar, probleme și simptomatologie emoționale, comportament agresiv, etc.

Fără îndoială noi toți avem dreptul să cunoaștem toate informațiile de interes public. Dar și copii și tinerii au dreptul să fie protejați de informații care le pot afecta educația emoțională.

Tocmai de aceea legile țării prevăd obligativitatea ca populației să i se aducă la cunoștință modalitățile în care copii și tinerii pot lua contact cu unele informații vehiculate în spațiul public. Mai mult, unele categorii de informații, în marea lor majoritate prezente, spre exemplu, în filme artistice, nu pot fi prezentate în spațiul public decât în anumite intervale orare. Și acum intervine paradoxul care ne guvernează existența. Societatea noastră protejează copiii și tinerii de informații care îi pot afecta emoțional dar prezente, de regulă, în lumi virtuale, cel mai frecvent în filme. Și pentru că tot îi ”educăm pentru viață” societatea le dă în același timp posibilitatea ca la ore de maximă audiență să cunoască cele mai crude, violente, ilegale, emoționante fapte din lumea reală.

Așa că, poate, suntem cu toții mult mai responsabili decât ne face plăcere să acceptăm cu privire la educația tuturor copiilor și tinerilor comunității căreia aparținem. Poate că, dincolo de ceea ce se întâmplă în familie sau la școală, există și o influență socială ale cărei efecte le permitem sau ignorăm, tocmai pentru că au o sursă difuză, pe care nu o putem numi, însă care nu este mai puțin prezentă în viața noastră, producând emoție și amintiri relevante.

Poate că, putem cu toții învăța să generăm experiențe ce produc emoții pozitive în viața copiilor noștri și rămân ca amintiri relevante ce îi vor sprijini pe parcursul întregii vieți.

Pin It on Pinterest

Share This