Eroii învățământul românesc - episodul 1

Un popă caterisit pentru excentricitățile sale

Cristian Teodorescu
25 octombrie 2017

Când am citit prima oară Amintirile lui Creangă nu înțelegeam de ce n-a putut el să facă măcar școala primară în satul lui, la Humulești, ci se tot ducea prin alte locuri. Că învățătorul lui fusese luat cu arcanul la oaste, mai pricepeam. Dar de ce nu venise altcineva în locul ghinionistului Vasile? Școlirea se plătea în copilăria lui Creangă. De-abia pe vremea lui Cuza primele patru clase au devenit obligatorii și gratuite. E drept că nu și manualele, ceea ce era mare bătaie de cap pentru părinții strâmtorați. Așa că în pofida legii, analfabetismul a continuat să înflorească în Principatele Unite.

Când el însuși a ajuns învățător cu diplomă, după ce a urmat școala pentru institutori condusă de Titu Maiorescu, Creangă s-a apucat să scrie manuale. Poate că și în amintirea cărților indigeste după care învățase, dar cu siguranță și pentru că un manual aprobat îi putea aduce bani frumoși autorului. Poveștile lui pentru abecedar, la care migălea sârguincios, asudând din greu, după cum aveau să-și amintească amicii lui institutori cu care se asociase, sunt scrise într-o limbă română curată și își îndeplinesc excelent rostul pedagogic. În Rusia, Tolstoi era convins că e o datorie pentru el să scrie și pentru copii, și de pe urma acestei convingeri au apărut poveștile lui pentru abecedar, niște capodopere ale prozei scurte, care pot fi citite și azi nu numai de copii.

Ca învățător, Creangă era recunoscut că avea „metodă”. Era lăudat de inspectorii care veneau să-l asiste la ore, deși la un moment dat, în urma caterisirii sale din preoție, ministrul Instrucțiunii Publice, generalul Christian Tell a vrut să-l excludă pe Creangă și din învățământul public.

Tinerii care făceau practică la orele încă de atunci celebrului institutor erau încântați de arta lui pedagogică, dar îi reproșau că în timp ce le predica să se poarte blând cu copiii, el își mai bătea elevii, din senin. Învățătorul se căina pentru firea lui nestăpînită. Ce-i drept însă și el o încasase de la dascălii lui, pentru care bătaia era sfântă. După o asemenea corecție pe care i-o aplicase fără motiv Popa Duhu, pe numele lui adevărat Isaiia Teodorescu, Creangă povestește că n-a mai călcat pe la orele lui, deși i-a păstrat o amintire plăcută excentricului profesor. Dar asta poate și din cauză că fostul lui profesor era în permanent conflict cu „boaitele de călugări”, aidoma lui Creangă însuși pe când slujea în paralel și Biserica și școala laică.

Acuzat de obtuzitate cînd a vrut să păgubească învățământul primar de serviciile lui Creangă, cel ce mai ținea și un debit de tutun, ca afacere personală, generalul Tell era sincer convins că un popă caterisit nu mai avea ce să caute în învățământ, ca să nu zăpăcească tânăra generație printr-un exemplu pe care Biserica îl considera scandalos. Chiar și azi e greu de spus dacă Ion Creangă voia să fie un popă reformist sau dacă nu cumva se săturase de haina preoțească. Erau vremuri în schimbare, încât capetele de acuzare care i s-au adus,că și-a tuns coada preoțească sau că se ducea la teatru, plus comerțul său cu tutun, poate că lui Creangă i se păreau niște fleacuri. Totuși atunci când a fost avertizat să se astâmpere, Popa Smîntînă, cum i se mai spunea, a ținut-o pe-a lui.

Cred că în ciuda gesturilor sale scandaloase, ca diacon ce era,Ion Creangă nu s-a visat un reformator al Bisericii. Mai degrabă, își închipuia că e o excepție, care trebuie acceptată ca atare, drept unul care se ridicase prin propriile sale puteri dintr-o familie de țărani fără știință de carte. La Humulești, ca un fiu al satului să ajungă popă însemna o uimitoare ridicare socială. Iar dacă Ion devenise preot la Iași, asta era ca și cum l-ar fi apucat pe Dumnezeu de picior. Pesemne că această convingere a celor din sat, care era și a lui, l-a făcut pe Creangă să întindă coarda mai mult decît era cazul în relațiile sale cu Biserica.

Când însă și-a dat seama că-l pândește caterisirea, ceea ce atunci nu era puțin lucru, în loc să-și bage coada între picioare, ca alți preoți care mai încălcau canoanele și erau iertați după ce-și puneau cenușă în cap, Creangă nu s-a lăsat. Cînd n-a rămas decît învățător, fostul popă a devenit o legendă printre laicii care voiau ca învățământul primar să nu mai fie o treabă a preoților și dascălilor, ci a institurilor școlarizați pentru a duce la propășirea nației. Pentru europenizarea noastră rapidă începută spre sfîrșitul secolulului 19. printre eroii acestei operațiuni trebuie nu doar amintit, ci și evaluat ca atare, fostul popă care și-a tăiat părul și se ducea la teatru, în pofida interdicțiilor bisericești pe care știa că le încalcă, Ion Creangă, fiul lui Ștefan a Petrii și al Smarandei din Humulești.

Pin It on Pinterest

Share This