Eroii învățământul românesc - episodul 2

Cristian Teodorescu
11 noiembrie 2017

În mijlocul Bucureștiului, mai exact în piața de pe bulevardul Elisabeta, care-i poartă numele, Mihail Kogălniceanu se uită către viitor și către Piața Universității, cu o mână în șold și cu cealaltă ținând sulul unei legi. Statuia lui, făcută în bronz de sculptorul Oscar Han și amplasată acolo, în 1936, e unul dintre monumentele care au ajuns puncte de reper ale Bucureștiului. Singur, în mijlocul drumului, încât trebuie să-l ocolești cu mașina, ca să îți vezi de calea ta, Kogălniceanu aproape că te obligă să-l privești de la înălțimea lui care te face ca de jos în sus să crezi că e un tip de aceleași dimensiuni ca și tine, trecătorul pe lângă el. În realitate, statuia are vreo trei metri în înălțime, doar că aflată pe soclu, pare de statura unui om obișnuit, care-ți dă impresia că e „mai important” decât ceilalți.

Dacă treci însă pe lângă statuie îți dai seama de paradoxala ei urieșenie. De ce însă Kogălniceanu n-a fost plantat în Piața Universității, alături de Eliade, Mihai Viteazul, Gheorghe Lazăr și Spiru Haret ? Fiindcă Mihail Kogălniceanu nu putea fi așezat într-o serie. El a fost marele reformator și înnoitor al Principatelor Unite, cel ce putea spune liniștit și fără urmă de exagerare că n-a fost lege după unirea din 1859 care să nu fi fost gândită de el sau care să nu fi fost făcută sub îndrumarea lui.

Trimis să studieze mai întâi în Franța, ca alți fii de boieri cu stare, adolescentul Kogălniceanu e trimis apoi la Berlin la insistențele lui vodă Sturdza, protectorul său, care se temea ca tânărul său protejat să nu fie atras de curentul sediționist al francezilor. La Berlin însă Kogălniceanu s-a apropiat de cercurile nemțești unioniste și de intelectualitatea reformatoare. Acolo se recomanda ca român, nu drept moldovean, ceea ce spune multe despre ideile sale asupra viitorului Principatelor Române. Tot la Berlin vor fi încolțit în mintea tânărului fiu de boier marile sale proiecte de reformă. Întors la Iași, Kogălniceanu impresionează cu mintea lui bine organizată, cu puterea de muncă, dar mai ales cu talentul său oratoric. Pare menit unor funcții înalte și, spre deosebire de mulți dintre amicii săi, Kogălniceanu nu se mulțumește cu discuții despre propășirea poporenilor și despre cultura națională. Înființează revista „Dacia literară”, care va fi rapid interzisă și știe să adune tineri de valoare în jurul său, menajând orgolii, dar mai ales fără să pretindă un rol de șef între ei. E mulțumit că ideile lui despre progresul nației sunt împărtășite și de alții și e suficient de prudent în afirmațiile sale politice, încât autoritățile să nu-l ia prea mult la ochi.

Însă la 1848, la câteva luni după petiția ultra moderată a revoluționarilor adunați la hotelul Petersburg din Iași, cea care începea cu „În sfânta păzire a Regulamentul Organic”, Kogălniceanu ca purtător de cuvânt al Partidei Naționale, cere schimbări cu adevărat revoluționare în textul „Dorințele partidei naționale din Moldova”. Printre ele se află, în stare deziderativă, viitoarele legi ale lui Cuza, cum ar fi secularizarea averilor mănăstirești, împroprietărirea țăranilor, învățământul primar obligatoriu și gratuit, dar mai ales unirea cu Țara Românească. La Iași se iscă tulburi mișcări de stradă, iar Rusia, ca putere garantă, își trimite trupele ca să reinstaureze ordinea.

Viitorul premier Kogălniceanu va ține minte această experiență, care-l ajută să-și dea seama care e soarta țărilor mici în Europa, dar și cum pot fi „fentate” diplomatic marile puteri, în așa fel încât să accepte o stare „de fapt” neconvenabilă. Moldoveanul Kogălniceanu e printre cei care, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și al Țării Românești, au susținut ideea capitalei unice, la București, în pofida protestelor multora dintre ieșenii de vază, care au înțeles că orașul lor își va pierde importanța de până atunci.

Pe Kogălniceanu nu l-a deranjat că legile gândite de el i-au fost atribuite domnitorului Cuza, cu care, de altfel, era prieten. Asta nu l-a împiedicat să intre în conflict cu vodă, atunci când fostul pârcălab de Galați a trecut la un regim de autoritate personală. Kogălniceanu n-a participat însă la lovitura de stat prin care Cuza a fost debarcat de la putere și nici nu s-a grăbit să-i ofere serviciile sale principelui străin. Dar chiar dacă a rămas o vreme departe de treburile țării, Kogălniceanu și-a folosit influența în PNL în calitate de eminență cenușie, până când a fost rechemat, oficial, la cârmuirea țării, iar ca parlamentar a avut onoarea de a ține faimosul discurs despre Independență, destinat în egală măsură românilor și cancelariilor străine.

Kogălniceanu care era convins că politicienii trebuie să știe istorie – și el o știa ca puțini alții! – a ținut atunci un discurs prin care a inaugurat la noi invocarea dreptului istoric pentru o decizie politică cu efecte internaționale. Așa că deși n-a mai fost niciodată premier, ca pe vremea lui Cuza, Kogălniceanu avea să fie ministru de Externe și al Treburilor Interne, în guverne liberale din timpul lui Carol I. Iar direcția dată de el Instrucțiunii Publice din România a fost continuată și dusă mai departe de Spiru Haret, matematicianul a cărui statuie a fost adăugată de nația recunoscătoare în 1935 celorlalte trei monumente de la Universitate în care, până atunci Mihai Viteazu era încadrat simbolic de învățații Heliade și Gheorghe Lazăr.