Câţi ani ar trebui să lucrezi într-o funcţie publică?

Alin Th. Ciocârlie
28 septembrie 2017

Dezbaterile din spaţiul public în legătură cu starea învăţământului românesc, îndeosebi cel preuniversitar, evidenţiază lipsa unei viziuni unitare, incoerenţă în stabilirea şi punerea în practică a unor măsuri, incapacitatea de a elimina o serie de cauze care se repetă obsesiv an de an şi generează derută şi nemulţumiri în rândul elevilor, profesorilor şi părinţilor.

Pe bună dreptate se face o legătură directă între aceste grave neajunsuri şi instabilitatea existentă la conducerea Ministerului Educaţiei Naţionale. Să ne reamintim faptul că în 27 de ani, la conducerea acestui minister s-au perindat 24 de miniştri. Din acest punct de vedere, orice comentariu este de prisos. Cred însă că o analiză realizată doar din această perspectivă este incompletă şi contraproductivă.

Este evident că. dacă lucrurile merg prost în învăţământ, principalii vinovaţi sunt vremelnicii ocupanţi ai fotoliului de ministru. Este la fel de adevărat că miniştrii învăţământului stau prea puţin în funcţie, ceea ce aruncă o mare parte din blam asupra sistemului politic (nu mai intrăm în detaliile ce privesc competenţele şi calificările celor desemnaţi de partide să ocupe o funcţie atât de importantă). Dar oare aceşti miniştri lucrează singuri?

Din păcate, analizele se opresc la nivelul miniştrilor. Unii în mod paradoxal, de îndată ce şi-au luat postul în primire, au fost parcă paralizaţi sau anesteziaţi, au îndurat cu stoicism sau cu nepăsare criticile şi nu au fost în stare facă să se mişte mai bine angrenajele care alcătuiesc complicatul sistem care este aparatul ministerului. Alţii, dimpotrivă, au căutat cu orice preţ să revizuiască radical totul: rezultatul a fost că nu s-a schimbat mai nimic în bine.

Revenind la învăţământul preuniversitar, haideţi să facem un exerciţiu. Dacă pe miniştri învăţământului lumea îi mai ştie, i-a mai văzut la televizor, cu bune (pe mai puţini) şi cu rele (pe cei mai mulţi dintre ei), câţi dintre secretarii de stat sau subsecretarii de stat care au răspuns sau răspund direct de învăţământul preuniversitar am cunoscut de-a lungul timpului? Care este viziunea acestor demnitari despre modernizarea învăţământului şi ce întreprind concret pentru acest lucru? Mi-e teamă că, în afară de o doamnă secretar de stat care îi sufla ce să spună în apariţii publice unui ministru aflat la început de mandat, nu mai reţinem figura vreunuia. Aceşti demnitari au stat în funcţii la fel de puţin ca miniştrii sau au stat mai mult? Ce efecte a avut acest lucru?

Cred că lucrurile devin şi mai palpitante dacă intrăm mai adânc în miezul problemei. Câţi directori generali sau directori au răspunderi nemijlocite în domeniul învăţământului preuniversitar? De cât timp ocupă ei aceste funcţii în minister? Dacă datele şi faptele demonstrează atâtea deficienţe iar miniştrii au stat prea puţin în funcţii, nu cumva ne aflăm în faţa unui paradox? Nu cumva aceşti înalţi funcţionari au stat prea mult?

În momentul de faţă nu se poate da un răspuns la această întrebare, pe care ar trebui să şi-o pună în primul rând conducătorii succesivi ai instituţiei. Trebuie să recunoaştem că este totuşi ceva care ţine de miracol din moment ce aproape toţi miniştrii învăţământului ”au sfârşit lamentabil” în lumea noastră reală, în timp ce aparatul ministerului înregistrează contant realizări remarcabile probabil într-o lume paralelă, cu criterii şi indicatori numai de ei ştiuţi. Nu se cunoaşte vreun caz în care o persoană din cadrul acestui angrenaj complex, alta decât ministrul, să fi primit măcar o dojană pentru degringolada din învăţământul românesc preuniversitar.

Ar fi foarte interesant să ştim, de exemplu, dacă domnul ministru Liviu Pop are iniţiativa sau curajul să-i întrebe pe cei mai apropiaţi subalterni din minister de ce s-au greşit subiecte la examen, de ce nu sunt elaborate standarde de învăţare pentru elevi sau standarde de evaluare pentru profesori, de ce nu sunt gata manualele, cât de ridicole sunt măsurile de editare a unui compendiu sau de interzicere în vrac a materialelor auxiliare. O întrebare la care ar trebui să răspundă chiar ministrul: de ce se dă examen în clasa a VIII-a, mascat într-o Evaluare Naţională, când învăţământul obligatoriu este până în clasa a X-a inclusiv? Iar guvernul însuşi ar trebui să clarifice o dilemă care disperă de ani de zile întreg mediul de afaceri: cine a decis desfiinţarea şcolilor profesionale?

Dar poate că ar trebui să ne îndreptăm curiozitatea către o altă zonă şi anume dacă domnul ministru Liviu Pop ştie pe cine să întrebe, adică dacă ştie cine răspunde de fiecare din aceste probleme. Dacă domnul ministru ştie aceste răspunsuri atunci ne poate spune cum se explică miracolul prezentat mai sus. Şi dacă va afirma că ştie, poate că abia atunci îi vor veni în minte soluţiile pentru multe alte probleme majore ale educaţiei.

Ca să ajungă însă aici, îi propunem domnului ministru să facă mai întâi un pas foarte mic. Aşa cum în spaţiul public se cunoaşte lista cu miniştrii educaţiei naţionale şi cu perioadele în care au exercitat mandatele, să facă publică lista cuprinzând demnitarii (secretarii de stat, subsecretarii de stat), directorii generali, directorii şi persoanele care au condus/conduc structuri/proiecte finanţate din fonduri europene şi au avut sau au atribuţii în domeniul învăţământului preuniversitar, menţionându-se şi perioadele în care au ocupat sau de când ocupă aceste funcţii. După ce adunăm aceste date, o să trecem şi la învăţământul superior.

Sunt convins că şi prin acest exerciţiu cât se poate de democratic şi, în fond, banal, putem pune o cărămidă la baza proiectului de modernizare a învăţământului românesc.

Pin It on Pinterest

Share This