Este școlarizarea sinonimă cu educația pentru viață?
Alexandra Bărbulescu
20 noiembrie 2017
Copiii nu au nevoie să fie forțați să învețe. Ei știu să o facă și sunt buni la asta.
Oamenii par să aibă idei foarte clare în privința școlii și a necesității școlarizării. Aș spune chiar certitudini care ajung până la a considera școlarizarea și educația ca fiind sinonime. Pe scurt, se desprind aproape ca axiome următoarele idei:
1
2
3
Înainte de a începe să le dezbatem, e necesară puțină istorie privind școala și școlarizarea obligatorie. Școlile de mase au apărut în era industrială pentru a alfabetiza cetățeni care aveau nevoie să se adapteze la o societate în schimbare. Ideile naționaliste apăruseră la orizont, cele privind drepturile omului și obligațiile statelor de asemenea, prin urmare alfabetizarea era un act important atât din punct de vedere economic – societatea preponderent rurală se restrângea din ce în ce mai mult în favoarea industrializării, cât și politic – statele trebuiau să aibă cetățeni cât mai “de calitate” și să fie ele însele privite ca fiind implicate asistențial în viața propriilor cetățeni. Prin urmare, statele au început să ofere educație elementară copiilor: scris, citit, socotit.
În România, până în anul 1948 când regimul a naționalizat învățământul, pe lângă școlile publice funcționau școli private, școli confesionale și educația în familie, conform legii.
Nimeni nu contestă faptul că școlarizarea elementară oferită de stat cetățenilor săi a fost o inițiativă bună. În acea epocă a unei majorități analfabete, când cărțile nu erau la îndemâna oricui și numărul lor era restrâns, când societatea trecea de la un mod de viață feudal și preponderent agrar la era industrială, oamenii obișnuiți nu ar fi avut acces la educație decât în acest fel.
După 1990, deși legea învățământului a fost schimbată (de nenumărate ori) fondul problemei a rămas același: statul emite o curriculă unică, oficială și unitățile școlare trebuie să o urmeze întocmai. Școlile particulare și cele confesionale nu fac excepție: dacă vor să studieze alte materii nu o pot face decât în plus față de curricula unică, iar aceste inițiative trebuie autorizate de stat.
În era informației însă, realitățile de acum 150 de ani sunt foarte departe, iar principiile altruiste ale începuturilor școlarizării nu se mai pot aplica. În plus, școlarizarea în sine e de nerecunoscut dacă o comparăm cu ce se întâmpla la început, pentru că și-a arogat din ce în ce mai multe competențe, încercând (și reușind) să creeze impresia că fără acest sistem nu se poate.
Ce a dus la crearea acelor trei mituri despre care vorbeam la început?
Să îi spunem “mitul incompetenței”; acesta încearcă să ne readucă imaginar în situația de acum 150 de ani spunându-ne că nimeni nu este capabil să îi învețe pe copii ceea ce au nevoie să știe, în afara unor specialiști autorizați care nu sunt de găsit decât în școli. Acest mit conține mai multe afirmații false: copiii ar avea nevoie să știe neapărat tot ceea ce conține curricula unică emisă de stat, profesorii din școli ar fi “specialiști” atât în domeniul pe care îl predau cât și în diverse metode de predare și, ultimul, altă cale nu există sau este mult inferioară.
În realitate, copiii nu au nevoie să știe tot ceea ce se predă acum în școli. Drept dovadă că nici cei mai “silitori”, după câțiva ani de la terminarea școlii (deși în general este vorba despre doar câteva săptămâni) nu mai știu decât vreo 20% din tot ceea ce au “învățat” acolo. Am pus ghilimelele deoarece procesul de a memora diverse informații cu scopul de a le reproduce la o eventuală testare nu se poate numi ”învățare”. De altfel, majoritatea acelor informații sunt de tipul celor cu care nu se vor mai întâlni niciodată în timpul vieții lor. Și dacă ar avea nevoie de ele și ar fi interesați de asta cândva, în viitor, în epoca noastră nu le-ar trebui mai mult de 10 secunde să aibă acces la ele. Și firește… apoi să le asimileze cu adevărat.
Unii spun, bazându-se pe niște teorii de mult contrazise, că memorarea a tot felul de lucruri este importantă pentru dezvoltarea creierului sau pentru păstrarea lui activă, și vin cu această idee în sprijinul metodelor școlare. În fapt, este o idee nu numai greșită, dar chiar contrariul ei a fost demonstrat: memorarea de informații fără o motivație interioară (cu efort) inhibă curiozitatea naturală care ne face să învățăm cu plăcere. Cum spunea Einstein: Este o greșeală foarte gravă să crezi că bucuria de a vedea și de a cerceta poate fi promovată prin metode coercitive și prin cultivarea simțului datoriei.
Da, oricine are nevoie de fundamente științifice, de o educație elementară care trebuie să includă cititul, scrisul și socotitul. Apoi poate și oarece istorie, geografie și tot așa. Dar gradul de specializare la care se ajunge în școli privind fiecare dintre aceste domenii este exagerat. Și nu este rezultatul unor nevoi ale cetățenilor ci rezultatul unor nevoi ale acestui mega sistem birocratic care este învățământul public al unui stat.
Să îți imaginezi că toți copiii au nevoie, ba chiar trebuie să învețe exact aceleași lucruri denotă o lipsă acută a simțului realității. În “lumea reală” oamenii nu știu și nici nu au nevoie să știe aceleași lucruri. Până la urmă oamenii au idei cât se poate de diferite despre ce înseamnă să fi educat sau, mai mult, să ai o educație înaltă. Ceea ce este ușor de văzut însă este că motivația interioară este ceea ce contează de fapt întotdeauna. Ceea ce ți se impune poate părea să aibă rezultate pe termen scurt. Lucrurile cu care rămâi și cele pe care le mai înveți de-a lungul vieții sunt produsul exclusiv al intereselor personale.
Fac o scurtă paranteză pentru a menționa câteva lucruri despre pedagogie: este o știință dezvoltată după apariția școlilor care încearcă să găsească metodele cele mai eficiente de a-i face pe copii să învețe în cadru instituționalizat, într-o relație profesor-elev. Totuși, în prezent sunt tot mai multe opinii, potrivit cărora pedagogiei și specialiștilor ei le scapă tocmai esențialul, pe care John Holt îl rezuma atât de bine: Învățatul nu e un produs al activității profesorilor. Învățatul e un produs al activității celor care învață.
În epoca noastră, a informației, resursele educaționale sunt peste tot: internet-ul cu toată multitudinea de site-uri și materiale educaționale, nenumărate reviste și cărți acoperind toată plaja de specialități și interese, acces gratuit (sau implicând costuri reduse) la majoritatea marilor biblioteci și muzee, posibilitatea schimbului rapid de informații cu oameni specializați în orice domeniu, existența grupurilor de studiu și cercetare la orice nivel de pricepere sau vârstă și lista poate continua ajungând până la enumerarea posibilităților nenumărate de a călători (ieftin sau chiar gratuit) și a învăța.
A susține în această epocă, un sistem de școlarizare construit în era industrială reprezintă mai degrabă împiedicarea exercitării dreptului la educație și nicidecum facilitarea lui (așa cum afirmă susținătorii acestui sistem anacronic). cred că aceeași educație aplicată egal tuturor elevilor nu este o soluție de viitor. Așa cum merg lucrurile în prezent este foarte posibil ca tinerii să abandoneze “educația” erei industriale din lipsa disponibilității de a-și pierde vremea cu ea, în timp ce și-ar putea petrece timpul pentru a învăța realmente în afara școlii.
În cartea sa, Insult to Intelligence, Frank Smith, spune, Cea mai mare problemă pentru creier nu este învățarea ci uitarea. Este cu adevărat catastrofic când învățăm că nu putem învăța. Una dintre cele mai puternice idei pe care școala o predă copiilor este : Nu știi cum să înveți!. În ciuda faptului că mințile, creierele copiilor sunt instrumente de învățat impecabile, școlile întotdeauna pretind că “eșecul” este un fel de boală, sau mai rău “un comportament rău”. Dizabilitățile reale sau imaginare au etichete clinice ca “dislexie”, “ADHD”, etc, pentru a crea impresia că anormalități fizice sunt implicate. Și în final, în ce se așteaptă școlile să aibă copiii “succes”? în multe cazuri clasele îi angajează pe copii în tot felul de lucruri plictisitoare, care consumă mult timp, de multe ori stresante și fără sens, între timp recompensându-i sau pedepsindu-i prin note, medii și evaluări.
Școlile fac oamenii dependenți și ușor de controlat – caracteristici care sunt exact opusul educației. Odată ce atitudinea dependentă privind învățarea este absorbită prin experiența școlară, se distruge dezvoltarea autonomă. Totuși, în aceste circumstanțe alienante, în cazul în care un copil nu se conformează unui standard arbitrar, sau dacă interesele sale nu sunt integrate de sistem și nu învață un anume lucru, “problema” este întotdeauna asupra copilului, el fiind blamat, niciodată școala.
Cheia învățăturii este interesul, nu “motivația” indusă de școala. Nu a existat niciodată o legătură între școală și ceea ce toți copiii ar fi interesați să învețe. Dar atunci când copiii sunt neatenți sau par dezinteresați sau nervoși, școala și-a făcut o rutină din a decide că e ceva în neregulă cu copilul, chiar dacă nu există nici o dovadă a acestui fapt.
Putem evita ceva din toată realitatea prezentată mai sus? Posibil. Frank Smith a scris un set de condiții care, în opinia lui, trebuie îndeplinite pentru a demonta afirmația “Eu nu pot să învăț!”. El a scris următorul Manifest al celor care învață: