Şcoala, ca un proiect de ţară

Ovidiu Miculescu
31 octombrie 2017

Pentru oricine care privește România în ansamblu sau în detaliu, e limpede că statul, oriunde are de lucru, generează probleme, contraperformanță, încurcături şi întârzieri de tot felul. În schimb, acolo unde mediul privat acționează, lucrurile capătă coerență, este evident că există un proiect, o viziune și un mod de “a face” responsabil, profesionist şi aplicat.

În această geografie națională a sectoarelor de activitate, învățământul ocupă, sau ar trebui să ocupe un loc central. Pentru orice țară din lume, în proiectul național pe termen mediu şi lung, educația este prioritară.

Cui lăsăm ţara? Vor ști generațiile viitoare să o gestioneze şi să o dezvolte? Vor reuși ele să păstreze ce e bun şi să găsească soluții moderne de adaptare la provocările tot mai dificile? Vor putea cei care vin să se adapteze rapid şi eficient condițiilor tot mai complexe şi în continuă transformare? Acestea sunt doar câteva întrebări la care, din păcate, statul nu ştie sau nu poate să răspundă coerent şi calificat. Legea învățământului se tot schimbă, miniștrii sunt din ce în ce mai des înlocuiți şi mai slab pregătiți, politrucii au invadat sistemul, şcoala se tot degradează iar dascălii, copiii şi părinții suferă sau pleacă încotro văd cu ochii…

Mulți vor spune că școala românească a produs valori şi că absolvenții noştri își găsesc de lucru aiurea prin lume. Câte valori, raportat la numărul de absolvenți? Ştie statul ce efort concertat, constant şi costisitor stă în spatele acestor copii valoroși? Face statul ceva pentru profesorii care își dedică efectiv viaţa profesiei şi ambiției de a genera performanță? Ştie statul cât e abandonul școlar real în România? De ce nu le oferă statul un serviciu pe măsură acestor absolvenți de excepție şi îi gonește parcă spre universități străine sau companii din afară? Alte întrebări…
Mai este un lucru, grav în opinia mea: reticenţa cu care statul tratează învățământul privat din România, cel primar şi gimnazial în special. Aşa cum statului nu îi plac firmele sau companiile private, deşi ele duc greul economiei şi bugetului țării, la fel nu îi place învățământul privat. Orice ţară normală sprijină învățământul privat, înțelege că acesta preia din presiunea bugetară pe acest sector şi că suplineşte multe dintre nerealizările sistemice. Aici, statul, Ministerul învățământului sau inspectoratele școlare privesc încruntate școlile și liceele private cu acea încrâncenare specifică “luptei de clasă” a anilor ‘50. Vi se pare normal?

O ţară care nu înțelege că educaţia şi cultura reprezintă pilonii fundamentali ai existenţei unei națiuni este o țară în derivă. O ţară ai cărei politicieni desconsideră cartea şi învățatul este o țară cu un viitor incert. Şi pentru că prevăd că va începe o “isterie” propagandistică legată de Centenar, întreb: ştiu cei care au acum frâiele ţării în mâini cam cine erau şi câtă școală aveau cei care au construit la 1918 proiectul României pentru o sută de ani? Proiect care a funcționat! Au ei, cei de acum, un proiect naţional coerent măcar pentru un deceniu de acum încolo? Eu cred că nu, tocmai pentru că, la capitolul școală însușită, viziune, capacitate de proiecţie pragmatică pe termen mediu şi lung mulţi dintre aceşti oameni sunt, de fapt, repetenți… Iar o construcție, oricare ar fi ea, proiectată şi realizată de neprofesioniști are mari şanse să se prăbuşească. D’apăi un viitor!

Pin It on Pinterest

Share This