Temele pentru acasă

Ooooof

Lidia Laic
04 decembrie 2017

Orice om care a trecut pe la școală are ce povesti despre această experiență. Fiecare dintre noi a rămas cu momente frumoase dar și cu altele care îl fac să ofteze când își amintește de perioada asta. O materie care nu i-a plăcut deloc, dar absolut deloc, vreun profesor, prea exigent sau de-a dreptul imposibil, perioada tezelor – în sfârșit, lucruri de genul acesta. Nu știu cum e în cazul vostru, dar pentru mine cele mai neplăcute amintiri din școală sunt temele. Pentru acasă, firește. Piatra de încercare, cred, pentru orice elev – fie el chiar și cu o mare dorință de a învăța.

Când mi-am dat seama că nu iubesc temele? Destul de devreme. Din clasa întâi și din prima săptămână de școală. Atunci când doamna învățătoare ne-a dat de scris acasă pe caietele tip 1, rânduri întregi de linii și bastonașe. Pe care trebuia să le desenez drept, caligrafic, ordonat, la distanță egala, simetric. Exact invers față de modul în care le mâzgăleam eu pe foaie. Din mâna mea ieșeau linii asimetrice, curbe, ondulate, depășind spațiul în care eram obligată să mă desfășor. Țineam strâns stiloul cu mâna tremurândă, în timp ce mă întrebam de ce doamna aceea blândă, amabilă și drăguță altfel, ne pedepsea atât de rău. Pentru că orice greșeala însemna că trebuie să o iau de la capăt, și orice linie imperfectă trebuia corectată.

Pagini rupte, ore întregi la masa de lucru, lacrimi, desene animate pe care nu mai puteam să le vad. Face parte din procesul de maturizare, mi s-a spus. Și am crezut asta, cu toate că nu-mi plăcea deloc. Dar speram ca în timp să pot face față mai ușor temelor pentru acasă. Câțiva ani mai târziu lucrurile nu stăteau mai bine. Dimpotrivă, acum temele însemnau mai mult decât linii și bastonașe pe un caiet. Și pentru că materiile erau mai multe, crescuse și numărul de teme. Iar timpul nu mai era de ajuns pentru a le rezolva. Ce soluții aveam? Fie să nu îmi fac toate temele, fie să primesc ajutor. Ca și alți colegi din clasă, care se lăudau cât de talentați sunt părinții lor în a rezolva probleme sau în a scrie compuneri. Mama desena frumos, așa că am convins-o – destul de greu – să îmi schițeze câteva planșe la desen. Dar mă simțeam prost, aveam senzația că trișez. Dar altfel nu aș fi reușit să fac față tuturor cerințelor adunate de la toate materiile. Zeci de probleme la mate și fizică, exerciții, compuneri și alte lucruri care îmi ocupau tot timpul.

După terminarea facultății am avut un moment de bucurie și o revelație. Nu mai am teme pentru acasă! Am scăpat de coșmarul lor, de momentele în care stăteam ca pe ghimpi așteptând să mă strige la catalog ca să arăt caietul de teme la zi și din urmă. Și am trăit așa, liberă de teme, mai mulți ani. Până când fiica mea a început școala. Și odată cu ea, am retrăit toate acele experiențe pe care le credeam șterse din memoria mea. Coșmarul a reînceput, pentru că între timp situația nu se schimbase, iar cerințele profesorilor în materie de teme erau parcă și mai mari.

De ce scriu acum despre asta, în loc să povestesc despre amintirile frumoase din școală? Ministerului Educației Naționale a organizat de curând o consultare națională privind temele pentru acasă, adresată părinților, elevilor și cadrelor didactice. Și tot ce am trăit legat de subiect mi-a venit deodată în minte. Cercetarea are ca obiective identificarea unei noi abordări în ceea ce privește rolul acestor activități de învățare, respectiv corectarea unor disfuncționalități semnalate, scrie în comunicat și pe site-ul MEN. Aflăm și că în urma cercetării va fi întocmit un studiu și că se vor formula propuneri de intervenție. Nu știu care vor fi acestea, dar sper ca printre ele să se regăsească și recomandările formulate de cercetători și de specialiștii în educație. Care spun că da, temele pentru acasă sunt utile, pentru că îi ajută pe copii să înțeleagă mai bine ceea ce au învățat în orele de clasă. Cu câteva observații. Una dintre ele ar fi ca numărul prea mare de teme să nu ocupe tot timpul liber al elevilor. Copiii au nevoie de timp și pentru ei, pentru pasiunile lor, pentru prieteni și familie. Gradul de dificultate este un alt punct sensibil, pentru că de multe ori elevii nu pot rezolva cerințele prea mari ale temelor. Și de aici frustrarea, de aici aversiunea față de teme. Vechea poveste, care măcar de dragul generațiilor viitoare de elevi, ar trebui să aibă un sfârșit.

Pin It on Pinterest

Share This