Cum recunoaștem copilul provenit dintr-un sistem disfuncțional clasic

Andreea Pop
22 mai 2018

Copiii temperamentali și dificili, sau orice alți copii cu o condiție solicitantă suferă cele mai grave consecințe atunci când se nasc într-o familie disfuncțională. Adulții nesiguri și lipsiți de constanță nu reușesc să le îndeplinească nevoile și astfel crește nivelul de anxietate al celor mici. O familie disfuncțională poate fi extrem de toxică și vizibilă pentru persoanele din exterior doar dacă aceștia au acces la ceea ce se întâmplă în casă. De cele mai multe ori, disfuncția este ascunsă. Copii născuți și crescuți în astfel de sisteme suferă consecințe negative majore:

  • Toți copiii care trăiesc într-o casă în care un părinte îl abuzează și terorizează pe celălalt sunt conștienți și au ca model violența;
  • Studiile arată că astfel de modele parentale perpetuează violența și pe parcursul generațiilor viitoare;
  • Copiii care sunt martorii unui abuz experimentează de multe ori probleme emoționale, somatice și de comportament similare copiilor care au fost victime ale abuzului;
  • Pe măsură ce cresc, băieții tind să devină agresivi, având conflicte și lupte cu frații, rudele, colegii de școală și manifestând crize de furie.
  • Fetele tind mai mult să devină pasive, retrase, dependente, cu o stimă de sine scăzută (Hart, 1992);

Cu toate astea, deși sistemele disfuncționale pot apărea ca fiind inofensive pentru alții, o astfel de dinamică puternică creează mecanisme de supraviețuire și roluri stereotipe. Sistemul disfuncțional clasic (ex: un sistem familial alcoolic) are nevoie ca funcționalitatea în familie să fie menținută de către copil. În schimb, adulții sunt în afara centrului problemei deși ar trebui să se afle în mijlocul ei și să susțină echilibrul. Ei pot fi deconectați emoțional, psihologic sau chimic (droguri/alcool) și astfel indisponibili pentru a facilita această balanță în răspunsul la nevoile copilului. Alte probleme, cum sunt spre exemplu workaholismul și comportamentul co-dependent pot părea pozitive la prima vedere având, însă, același potențial dăunător. Atunci când familia este formată din doi adulți, unul dintre ei se va supra-responsabiliza pentru a putea gestiona comportamentul iresponsabil al primului. Astfel, adultul supra-responsabilizat va trebui să anticipeze cât și cum va eșua partenerul iresponsabil. În mod ironic, dedicarea celui de-al doilea adult îi permite primului să se comporte iresponsabil. Atâta timp cât sistemul este menținut, deși costurile sunt enorme pentru toată lumea, adultul iresponsabil nu va suporta complet consecințele propriilor acțiuni. Familia continuă să funcționeze, chiar dacă nivelul stresului și al costurilor este crescut. Câteodată, în locul celui de-al doilea adult se află un copil care menține balanța sistemului. În alte dăți sunt mai mulți copii care mențin acest echilibru.

Roluri stereotipe ale copiilor și manifestările lor (click pentru detalii):

Eroul

Într-un sistem disfuncțional, un rol des întâlnit este cel al eroului, salvatorului, celui responsabil. Acest copil se asigură că rutina zilnică a casei se desfășoară corespunzător. În colectivul de la clasă el va avea aceleași manifestări. Spre exemplu, copilul va pregăti prânzul sau va agăța hainele colegilor în cuier. Copilul erou este, de regulă, foarte respectat. De multe ori, acest copil este considerat a fi un copil de succes, matur, un mic „om mare” sau un mic „profesor” și din păcate nu i se permite să fie un copil în adevăratul sens al cuvântului. Acest copil nu va avea crize de furie frecvente însă se poate simți neîmplinit și trist (cu tendințe depresive) pe interior, fără a împărtăși acest lucru.

Hrănitorul

Copilul hrănitor are grijă de nevoile emoționale ale familiei lui: îl liniștește pe cel trist, este protector și vigilent în legătură cu toată lumea și cu sentimentele fiecăruia. Unii dintre acești copii cresc alegându-și meserii de „hrănitor profesionist” precum profesor, terapeut, asistent social, asistent medical etc. Stereotipurile de gen și cultura promovează aceste roluri ca fiind și mai potrivite pentru femei. Copilul hrănitor este dulce, blând, empatic și are grijă de toată lumea mai puțin de el însuși, uitând să-și mai hrănească propriile nevoi emoționale. Un copil erou sau un copil hrănitor nemulțumit va ajunge într-un final la a avea crize de furie însă într-un mod auto-distructiv: excese, hipervigilență, auto-medicamentație.

Cel pierdut

Se întâmplă uneori să existe un copil pierdut în familie. Acest copil pierdut realizează cumva că familia lui nu îi putea satisface nevoile emoționale și decide că nu vrea să mai riște în a fi dezamăgit din nou. Copilul renunță la a mai spera și își folosește întreaga energie pentru a deveni invizibil, aceasta fiind cea mai sigură și eficientă metodă găsită de el pentru supraviețuire. Copilul pierdut se poate regăsi în clasă, la muncă, și în alte locuri, fiind foarte greu de remarcat. Copilul pierdut nu va face crize de furie și nu va cauza probleme pentru că nu-și dorește să atragă atenția asupra lui. Tăcut și cu o depresie puternică, dacă va avea vreodată vreo criză de furie aceasta va fi una de neajutorare.

Mascota

Într-o familie disfuncțională tensiunea crește inevitabil, cauzând erupții dureroase. Copilul mascotă va încerca să-și salveze familia folosind singura armă pe care o are – distragerea atenției. Copilul mascotă este de cele mai multe ori fără cusur, perfecțiunea întruchipată. Familia, cu atât de multă durere și disfuncție, are nevoie puternică de o rază de soare precum copilul mascotă. Cu toate astea, cel mic nu își poate permite vreodată să greșească, să se abată de la perfecțiune, riscând ca astfel, imaginea întregii familii să aibă de suferit. Copilul mascotă va căuta acele situații și oameni care îl consideră special și îl laudă, admiră, validează. Cu toate astea, în lumea reală nu toți îl găsesc la fel de adorabil. Atunci când copilul mascotă face parte dintr-o clasă, el se așteaptă să fie special însă poate fi la fel de bine respins de către colegi. Crizele de furie pot rezulta ca lipsă a tratamentului special așteptat. Mulți dintre comedianții adulți au fost poate mascote în familiile lor. A fi un copil într-o familie disfuncțională i-a împins spre a-și dezvolta abilitatea de a fi amuzanți pentru a distrage atenția de la durerea și dezorganizarea din casă. Atunci când tensiunea atinge un nivel insuportabil, ea poate fi eliberată printr-o glumă bună. Pe de altă parte, copilul mascotă va continua să spună bancuri și glume chiar și atunci când nu este adecvat sau necesar. Durerea interioară ascunsă adânc îl roade în continuare. Crizele de furie pot surveni tocmai din această durere interioară care devine intolerabilă.

Rebelul

Sigur, există și „țapii ispășitori”, rebelii, cei răi. Toate celelalte tipuri menționate până acum, cu excepția copilului pierdut, funcționează cu scopul de a salva sistemul familial de durere. Rebelul încearcă să salveze familia sau clasa de durere prin comportamente de acting-out, răutăți și eșecuri. Într-un sistem disfuncțional, o nouă criză este inevitabilă. Există un ciclu repetitiv, ceea ce îl sperie pe copil care se teme că sistemul se va auto-distruge. Astfel, fiecare dintre copiii menționați aici, cu excepția copilului pierdut, își activează rolul pentru a salva familia sau clasa. Copilul rebel va crea o criză alternativă prin implicarea într-o luptă sau manifestarea unei crize de furie. Comportamentul copilului rebel va distrage atenția cuplului parental de la criza lui relațională și îi va forța pe cei doi să-și ia în serios rolul de părinți. Ei se vor prezenta împreună la școală pentru a discuta cu profesorul. Atenția este acum focusată pe copilul rebel, astfel încât pericolul implicit care plana asupra familiei pare că se disipează. Copilul se relaxează. Familia a fost salvată. În clasă, nivelul de frustrare în creștere al profesorului și primele semnele ale furiei sale pun în pericol toată clasă. Astfel, copilul rebel salvează situația printr-un comportament neadecvat sau printr-o criză de furie astfel încât atrage toată nemulțumirea profesorului asupra lui. Din păcate, reputația și stima de sine ale copilului rebel au de suferit odată cu acțiunile sale. Copilul rebel se simte obligat să intre în bucluc și să se sacrifice pe sine pentru familia sau clasa sa. Pe măsură ce criza se risipește, comportamentul copilului rebel se îmbunătățește, toată lumea se reîntoarce la normal și tensiunea începe să se acumuleze treptat la loc, începând un nou ciclu. Ajungând din nou la punctul culminant, copilul rebel este determinat să înceapă o nouă luptă sau o nouă criză de furie. Pe măsură ce crește, copilul rebel se poate folosi de droguri, alcool, comportamente sexuale sau delicvente pentru a-și atinge obiectivul. Sau, un alt copil îi poate lua locul rebelului. Sau, rebelul poate realiza ceea ce copilul pierdut a realizat de la bun început – că nu poate face cu adevărat nimic – poate spune „Eu m-am săturat, plec de aici!”. La fel ca celelalte roluri și copilul rebel poate continua cu acest tipar comportamental și de personalitate, pe tot parcursul vieții.

Pin It on Pinterest

Share This