Doamna Vucea

Cristian Teodorescu
31 ianuarie 2018

În clasa a treia am citit Domnul Vucea. Povestirea lui Delavrancea mi-a adus aminte de primul meu învățător, Ilie Mazilu, care se apropia de vârsta pensionării și care credea și el, ca dascălul lui Delavrancea în valoarea pedagogică a bătăii. Cu deosebirea că învățătorul meu, ale cărui mâini miroseau a oțet și a cretă, se mulțumea să ne aplice pedepse la palmă cu necruțătoarea lui riglă în trei muchii atunci când ne încurcam la poeziile pe care trebuia să le știm pe de rost și la desele lucrări de control la caligrafie și la aritmetică, la care ne supunea. Învățătorul nostru nu ne bătea cu nuiaua ca domnul Vucea când intra pe culoarele dintre bănci, dar ne trăgea de urechi din diverse motive, cel mai des fiindcă făcuserăm greșeli în caietele pentru acasă. Nu le ierta nici pe fete, care începeau să plângă încă din bancă, de îndată ce-și apropia mâna de urechile lor sau auzeau cumplita lui invitație, să vină la catedră.

Părinții noștri nu protestau, deși unii dintre noi nu mai voiau să meargă la școală de frica riglei învățătorului. Ne aduceau fără înduplecare în clasă, ba îl mai și încurajau pe învățător să-și aplice mai departe metoda. Și ei mâncaseră bătaie la școală, așa că se străduiau să ne vindece de teroarea domnului Mazilu, explicându-ne că învățătorul nostru voia să scoată oameni din noi.

Directoarea Școlii 56, din parcul General Tolbuhin, școală experimentală, a intrat odată la noi în clasă, auzind două fete care plângeau în hohote, înainte de aplicarea pedepsei. Ce i-o fi spus, binecuvântată să fie, doamna Niță în șoaptă învățătorului nostru?! Că din ziua aceea dl Mazilu a schimbat rigla în trei colțuri cu o linie plată, tot de lemn. Când ne lovea cu ea la palmă, asta părea de-a dreptul o mângâiere, ceea ce nu le făcea pe fete să aibă mai multă încredere în pedepsele învățătorului nostru.

Dacă stau să mă gândesc acum, cred că și directoarea școlii o încasase de la dascălii ei, fiindcă nu scria nicăieri în regulamentele de când am intrat eu în clasa întâi, că învățătorii și profesorii n-au voie să le aplice pedepse corporale elevilor.
În clasa a doua m-am mutat de la Școala 56, unde luasem premiul I, la școala 71, de pe Mântuleasa. Învățătoarea de acolo nu era violentă, doar că se uita la mine ca la un corp străin, care-i strica armonia clasei. Între noi fie vorba, nici eu nu mă omoram cu învățatul, spre deosebire de elevii ei favoriți care-i sorbeau cuvintele din gură.

Tovarășa cu pricina, tinerică, se ocupa și de gândirea noastră politică. Și ori din prostie, ori din oportunismul vremii, ne spunea tot soiul de chestii care se băteau cap în cap cu ceea ce auzeam eu de la bunicii mei din Medgidia când li se părea că n-auzeam ce vorbeau ei între ei sau cu prietenii lor.

Habar n-aveam, atunci, de unde mi se trăgea lehamitea de a o asculta la ore pe tovarășa Moise, ca într-o grevă de zel. La fel cum n-aveam de unde să știu că după ce am citit Tom Sawyer de unde am aflat ce i s-a întâmplat lui Moise când s-a stins lumânarea din coșulețul lui de papură, anume că a rămas pe întuneric, și le-am povestit asta colegilor mei de clasă, unul dintre ei s-a dus să mă pârască învățătoarei Moise că îmi băteam joc de ea.

Până în clasa a patra, nu știam că aveam nevoie de ochelari de miopie. Pentru asta ar trebui să-i mulțumesc învățătoarei mele care mă punea în ultima bancă. Dar mai ales doctoriței școlii care s-a prins că nu vedeam bine de acolo și m-a trimis la oculist. Învățătoarea aceea, care pentru cei mai mulți dintre colegii mei de clasă a fost o tovarășă minunată, pentru mine a fost un soi de doamnă Vucea, care nu te bătea la palmă, ci era încântată să te facă de doi bani în fața clasei, ca element care n-avea ce să caute la ea în clasă. Nu m-am plâns niciodată de ea mamei și nici lui Aristide, tatăl meu adoptiv. Tovarășa Moise nu mă bătea. Și de unde era să știu atunci că vorbele pot lăsa urme mai dureroase decât o riglă în trei muchii.

Pin It on Pinterest

Share This