prof. univ. dr. Sorin Paliga
03 iulie 2019
La ora la care emisiunile TV, Facebook, paginile de net și tot felul de „studii” ne povestesc despre învățământ, despre „cât de bun era” (evident, în anii comunismului) și cât de mult s-a degradat (tot evident, din cauza „economiei de piață” și a capitaliștilor veroși etc.), iată o carte scrisă de un autor informat, cu experiență în domeniul educației. Bazat pe o informație solidă și serioasă, pe analize statistice și sociologice de încredere, nu elaborate pe colțul mesei și în grabă, autorul ne propune o analiză lucidă a sistemului educațional intern în comparație cu cel extern. Analizează tendințele din România ultimelor decenii în raport cu tendințele din alte țări. Acestea sunt și primele două capitole: contextul intern și contextul internațional.
În primul capitol, autorul precizează clar, de la primele rânduri, că nu este nici de partea „bocitoarelor de serviciu”, dar nici – la extrema cealaltă – a celor care laudă necondiționat orice declarație politică de „reformă”. Ni se prezintă cifre statistice și anume că circa jumătate dintre absolvenții de liceu nu trec examenul de bacalaureat, astfel că, la 18–19 ani, nu au nicio meserie și nu se pot integra.
O altă statistică îngrijorătoare este aceea că circa 40% dintre copiii de 15–16 ani sunt „analfabeți funcționali”, respectiv nu pot elabora o gândire logică pe baza unor informații, deși pot scrie și pot citi fără probleme. România are, de asemenea, o rată înaltă de abandon școlar (19,1 %), față de media europeană, 11 % – ceea ce înseamnă aproape dublu.
Nu lipsită de importanță este și pregătirea relativ slabă a cadrelor didactice, iar cheltuielile unei familii pentru educație sunt, de asemenea, foarte mici (puțin peste 4 lei), față de cheltuielile pentru telefonie, de exemplu, care sunt de 91 lei! Este semnificativ, pe de altă parte, că circa jumătate dintre elevi, mai ales cei din clasa terminală, beneficiază de ore private („meditații”).
O asemenea situație se dezvoltă într-un context internațional complex, în care diverse studii efectuate în diferite țări, cu moștenire culturală și intelectuală variată, aduc ori pot aduce rezultate mai mult ori mai puțin convingătoare, încearcă să propună „modele ideale”.
Ajuns în acest loc al demersului, autorul simte nevoia unor analize comparative (p. 20). Este, desigur, îngrijorător că România a cheltuit pentru educație 248 euro / locuitor, în timp ce media U.E. a fost de 1400 euro (în anul 2015). Sigur, putem invoca aici cursul leu/euro care nu reflectă totdeauna fidel nivelul cheltuielilor, totuși diferența este, încă, foarte mare. Sunt apoi prezentate succint situațiile din câteva țări luate de model: Austria, Elveția, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Islanda, Letonia, Marea Britanie, Suedia (sigur, Elveția nu este membră a U.E., dar este la un nivel comparabil cu cele mai dezvoltate țări ale U.E., deci poate fi un reper semnificativ). Se prezintă apoi testele PISA și relevanța acestora în evaluarea sistemului educațional. Ni se prezintă câteva exemple de teste PISA. Autorul subliniază importanța motivației elevilor în general, iar în cazul testelor PISA a arătat că Polonia pare a fi țara cu elevii cei mai motivați (p. 35).
Interesantă este, desigur, analiza a două modele educaționale diferite, dezvoltate în țări foarte deosebite și depărtate geografic una de cealaltă: Coreea de Sud (modelul „oalei sub presiune”, p. 39–41), care a contribuit esențial la o dezvoltare foarte rapidă a acestei țări în circa o jumătate de secol. De semnalat programul intens și dur, care ține, cu pauza de masă, toată ziua! La polul celălalt, și geografic și ca mod de abordare, este modelul finlandez, numit și „modelul utopic”. Este interesant demersului autorului în a analiza un concept etno-lingvistic tipic finlandez, sisu, dificil de tradus. Ar fi „tăria de caracter” și „tăria în fața sorții”, dar și ambiția de a învinge. Este, spune autorul, „motivația la finlandezi” (p. 46).
În fața acestor date statistice și comparative, autorul, începând cu cap. 3 (p. 57) ne propune viziunea sa privind educația, respectiv modelul „școală pentru viață” pe care l-a dezvoltat în cadrul Liceului Teoretic Național. Pe scurt, la p. 59 ni se prezintă care este modelul adoptat de acest liceu, respectiv creativitatea combinată cu rigoarea procesului de învățământ (p. 59). Cele mai interesante sunt experiențele privind dezvoltarea creativității pe baza unor „jocuri” educaționale și a „vizitelor științifice” la muzee, de exemplu. Ni se prezintă, în finalul cărții, niște exemple nu numai demne de atenție, ci și demne de urmat.
Cartea se adresează tuturor celor implicați în sistemul educațional preuniversitar, dar este util și nivelului universitar, cel puțin prin datele statistice oferite, prin analizele comparative și prin căile sugerate de autor în procesul, sinuos și complicat, al așa-numitei „reforme în domeniul educației”. România a atins nivelul, pare să spună autorul, indirect – dacă nu direct, la momentul la care va trebui să ia niște decizii. Dezvoltarea României a atins un nivel superior, dar a atins și nivelul critic al nevoii de schimbare.